Gata, am scăpat! Nu de criză, nu de datorii, ci de circul electoral. O lună de campanie nebună a reuşit să ne stoarcă psihic fără a aduce absolut nici o schimbare. În continuare, tot duo-ul Băsescu-Boc şi armata PDL îşi vor delecta şezutul cu un loc cald şi moale. Practic, suntem tot cu două luni în urmă, doar că maghiarii au remorcat şi ei la guvernare. Încep să cred că UDMR este, statistic vorbind, cea mai eficientă asociere politică din România, dacă studiem componenţa guvernelor de după ’89.
Citeam acum ceva timp că metoda criticului de film Alex Leo-Şerban, de a recenza un film, nu presupune mii de notiţe şi atenţie la detalii. Domnia sa pur şi simplu se bucură de actul artistic, urmând ca ulterior să-şi dezvăluie ceea ce e retrospectiv relevant sau cum spune el, “dacă anumite lucruri nu-mi rămân în memorie, înseamnă că nu sunt destul de importante”. Până la urmă, m-am gândit că acest procedeu, simplist şi poate uşor arogant, l-aş putea adapta şi în această situaţie. Fireşte, pentru a nu deveni extrem de tehnic sau self-evident, am ales să las subiectul să se răcească. Oricum, ceea ce am văzut în noiembrie şi decembrie, seamănă izbitor cu un scenariu creionat de un Lucian Pintilie. Nu-mi spuneţi că videoclipul cu “reverul” lui Traian nu v-a amintit de Mitică, doctorul care în “Balanţa” reuşeşte să ia la palme tot spitalul! Astfel, făcând un exerciţiu de memorie, iată ce pot reda la începutul lunii ianuarie. Închid ochii şi văd preşedintele României, făcând slalom printre televiziuni obscure, cu un filmuleţ în care loveşte un copil, sondaje de opinie jenante, bucuria toantă a lui Geoană şi apoi furia sa impotentă în a acuza fraudarea alegerilor. Mult, puţin, nu ştiu! Să analizăm fiecare episod în parte.
Vârfurile canalelor de ştiri, Antena 3 şi Realitatea, s-au alăturat în această perioadă unei campanii intense anti-Băsescu. Bine, Antena 3 doar şi-a acutizat mesajul, din moment ce a îmbrăţişat acest trend încă de acum patru ani. Poate surprinde chestia asta însă am fost plăcut impresionat de ardoarea şi profesionalismul cu care cele două au combătut (ca să mă exprim elegant) campania electorală a PDL. E adevărat, a lipsit fair-play-ul din punct de vedere mediatic, dar măcar am avut impresia că la sfârşit de an, am asistat la o luptă. Până la urmă, Băsescu a intuit corect că principalul pericol vine de la presă şi nu de la adversarii săi politici (vezi parodiile electorale adresate vedetelor Antenei 3). Mai mult, m-au determinat să iau act de faptul că pe Etno TV nu “cântă” doar muzică de petrecere, că OTV-ul mai există şi şi-a schimbat apartamentul sau că patronii B1 TV şi-au deschis un canal de ştiri cu nume de discotecă (VOX).
Imediat, ce Traian Băsescu a crezut că poate ţine piept de unul singur “detractorilor” săi şi a decis să apară la Realitatea, a fost întâmpinat cu un videoclip, în care se observa cum îi aplică scurt o palmă unui copil. Pentru ceva timp, aceste imagini au devenit mai difuzate şi mai comentate ca atacurile de la 11 septembrie. Nu mai contau programe, agende, soluţii anti-criză (nu că ar fi contat vreodată, dar cel puţin la suprafaţă), ci viteza sau poziţia nefirească a mâinii lui Băsescu. Preţ de câteva zile, România a participat la “Procesul Etapei”. Iar eu nu înţelegeam unde e Gheorghe Ştefan “Pinalty” în toată dezbaterea aceasta.
În cele din urmă, ce relevanţă strategică a avut episodul acesta? Probabil se aştepta ca Băsescu să scadă în sondaje, urmare a oripilării în masă a alegătorilor. Ghici ce: filmarea nu a avut nici un efect asupra trendului electoral. În plus, echipa PDL îşi gândise campania folosind şi clipuri manelistice, conştientizând perfect profilul general al românului de rând. Realitatea dură este că în România în mare parte părinţii îşi educă în continuare copiii prin corecţii fizice, mai mult sau mai puţin dureroase. Exagerând puţin, am spune că adversarii politici au contribuit accidental la tendinţa continuă a lui Băsescu, de a arăta semenilor săi că este unul dintre ei. Prin urmare, unda de şoc a fost nesesizabilă.
După ce am trecut prin momentele relevante, ale unei campanii electorale tipic românească, să analizăm pe scurt rezultatul lor. Nu a câştigat Băsescu, a pierdut Geoană. Preşedintele PSD a arătat ca un personaj infantil în această campanie, în special în dezbaterile televizate. La orice close-up, mimica sa transmitea panică şi nesiguranţă. Nu a fost stăpân pe informaţii, nu era la curent cu programele sociale ale guvernului şi nici nu putea explica coerent agenda sa politică. Mai mult, avea nevoie la orice cuvânt rostit de suportul paginilor pe care îşi făcuse tema.
Mărturisesc că dezbaterile televizate mi-au adus aminte de un alt film, de această dată mai puţin cunoscut publicului larg, din moment ce e promovat pe Youtube. Este vorba despre o filmare a unei televiziuni locale româneşti, în care un invitat (fabulist şi epigramist) este chemat de realizator să-şi expună “talentul” live. Din nefericire, invitatul era prea concentrat asupra |
versurilor cărora urma să le dea glas şi nu putea participa la o conversaţie. Consecinţa: când prezentatorul îi cere să fie atent şi să nu dea drumul “citirii” (“Petre, stai nu citi!”), respectivul epigramist începe să recite ca la semnal. În concluzie, Geoană parcă era ieşit la lecţie, aşteptând mereu următoarea întrebare din partea profesorului. Din ce se aude din culise, “Profesorul” chiar i-a sugerat la un moment dat: “Mircea, stai nu citi!” Practic, Geoană a anulat de unul singur tot ajutorul dat de PNL, UDMR, Johannis, Voiculescu, Vântu, Patriciu, Vadim, Becali etc. Grav este însă că a “reuşit” prin eşecul său să legitimeze electoral mitul invincibilităţii băsesciene. Spun asta, pentru că Geoană a beneficiat şi de voturi colaterale în al doilea tur, să le spunem în principal voturi anti-Băsescu. Nu vreau să mă gândesc câţi au votat Geoană din convingere, pentru capacităţile sale de lider şi de om politic capabil să scoată România din criză. Tind să cred că s-a votat mai degrabă pentru “proiectul Johannis”, decât pentru PSD sau PNL. De altfel, în discursul victoriei, domnia sa a afişat o cravată cu însemnele PNL-ului şi a ţinut să sublinieze: “Crin, este şi victoria ta”. Cât despre momentul mediatic, plin de penibil, de la anunţarea rezultatelor exit-poll-urilor, pot să spun că a marcat vârful comicului românesc de după Revoluţie. Privind retrospectiv, parcă asistam la o farsă ieftină, a la Daniel Buzdugan, în care interlocutorul era anunţat că a câştigat o excursie în Absurdistan. Îmbrăţişând infailibilitatea exit-poll-urilor, liderul PSD a izbucnit într-o ţopăială şi un discurs euforic demn de Oscar, în care a mulţumit tuturor celor din plan concret, cât şi celor din astral. Până dimineaţă, Geoană se transformase din “domnul preşedinte” (cum îl alinta Mihai Gâdea), în fostul preşedinte. Şi aşa a început o altă luptă penibilă, aceea a demonstrării gravei fraudări electorale.
Totuşi, cum a câştigat Băsescu, având o asemenea opoziţie? În primul rând: Mircea Geoană, iar aici nu mai trebuie insistat. În plus, PDL a avut o campanie mult mai susţinută şi mult mai bine finanţată. Totuşi, nu acest lucru contează, secretul vi l-am mai dezvăluit într-un articol anterior: câştigă cel care trimite cele mai multe fonduri în teritoriu. Astfel, pentru Băsescu au militat “cu foamea în gât” mai mulţi primari, deputaţi, consilieri etc. Fondurile vin de “sus” şi nu se obţin decât prin muncă, devotament şi loialitate, nu-i aşa?
După destinderea subiectului fraudării alegerilor în România, s-a creat o fobie prin responsabilizarea românilor din străinătate cu rezultatul alegerilor. Cu alte cuvinte, ei sunt de vină pentru faptul că a ieşit Băsescu! S-a întâmplat chestia asta, pentru că voturile de aici au fost ultimele contabilizate. Ducând mai departe acelaşi raţionament, se poate da vina mai degrabă pe maghiari, pentru că au avut cea mai slabă prezenţă la vot din ţară şi nu şi-au susţinut interesele partidului care îi reprezintă. Mai mult, în zonele majoritar ungureşti, Băsescu a fost învingător. De când a devenit, aritmetic vorbind, mai consistent un număr de câteva mii, decât cinci milioane (câţi au votat Băsescu în România)? Este o lipsă totală de logică.
Ei bine, ştim ce s-a întâmplat până acum. Un guvern PDL-UDMR-minorităţi era evident. Accesaţi de curiozitate pe Monitorul Oficial lista cu fonduri destinate de către guvern şcolilor în decembrie şi o să vedeţi de ce. Nu încercaţi să comparaţi fondurile trimise în judeţele majoritar maghiare cu cele trimise altor judeţe. Cât despre reprezentanţii minorităţilor, ei şi aşa par ca nişte turişti rătăciţi în Parlament, neînţelegând ce se petrece. Ei susţin mereu puterea, ca să nu fie confuzi.
De acum, începe cu adevărat guvernul să “dea drumul” la criză. Mai precis e mare “foame de bani” şi fluviul portocaliu va aduna încet, dar sigur, din ce în ce mai mulţi afluenţi roşii sau galbeni. Astfel, democrat-liberalii tind să se contureze ca un partid de genul FSN, un partid prezidenţial, în primul rând. În partidele de opoziţie, situaţia nu e deloc roz. Am văzut că deja în PSD situaţia e tensionată, aşa că nu peste mult timp Geoană va fi mazilit şi nu cred că va mai participa la o bătălie politică directă, mult timp de acum încolo, iar cu Băsescu niciodată. Crin Antonescu, deocamdată, rezistă în fruntea partidului său şi pentru că a reprezentat adevăratul adversar a lui Traian Băsescu în această cursă. A arătat că are caracter şi curaj când s-a aliat cu oricine în afară de portocalii. Ţelul şi hotărârea sa sunt suficiente, momentan, pentru o reconstrucţie a partidului. Dar va mai rămâne ceva de reconstruit?
După cum am spus, în continuare ca şi înainte de alegeri, rămânem tot cu speranţa, dar avem măcar satisfacţia lipsei celebrei paralizii româneşti, la nivelul administraţiei şi guvernării venite cu o eventuală schimbare politică. Să-i mulţumim încă o dată lui Mircea Geoană pentru asta. Cu ce am rămas după alegeri: mult zgomot. Ce s-a schimbat? NIMIC!
Mihai ROTARIU
 |
