Motorbusiness

VITEZA

Repede, mereu mai repede! Umanitatea a adoptat noţiunea de “viteză” ca pe ceva fără de care existenţa ei actuală şi dezvoltarea viitoare ar fi total compromise, transporturile fiind obiectul unor continue îmbunătăţiri şi dezvoltări, dar şi subiect de discuţii contradictorii, privind impactul asupra mediului. Paradoxul situaţiei actuale este că mijloacele de comunicaţie au devenit din ce în ce mai rapide, ca viteză de transmitere a datelor sau informaţiilor, iar acest lucru ar fi trebuit să reducă dorinţa şi dependenţa noastră de vehicule mai mari, mai rapide, consumatoare în continuare de resurse neregenerabile şi totodată implicate în construirea unor infrastructuri complexe. Chiar dacă noile avioane comerciale, ca să mă refer la un singur exemplu, sunt mai eficiente datorită unui consum mai economic şi unei sporite capacităţi de transport, tot au nevoie de infrastructuri corespunzătoare, piste mai lungi, clădiri mai mari, hangare mai încăpătoare, toate însemnând de fapt “eliberarea” unor suprafeţe de teren acoperite de spaţiu verde sau extinderea brutală a zonei de ţărm – cazul aeroporturilor construite direct în mare sau ocean. Toate acestea pentru ce? Doar pentru ca să ajungem mai repede la o întâlnire de afaceri, când acest lucru s-ar putea rezolva, într-o mare măsură, punând la lucru mijloacele de comunicaţie moderne – internetul, videoconferinţele şi, într-un viitor care a început chiar acum, proiecţiile holografice sau tehnicile aflate în stadii de idei ori proiecte. Ar fi interesantă o statistică care să ţină cont în principal de destinaţia călătoriilor cu avionul, pentru că ar rezulta tocmai ceea ce am spus mai înainte şi anume că un procent important este alocat celor în scop de business sau turism, activităţi umane care indirect impulsionează proiectarea şi realizarea unor mijloace de transport mai rapide sau cu o capacitate de transport mai mare.

Privind în trecut, putem constata că doi factori s-au remarcat prin contribuţia lor la dezvoltarea mijloacelor de transport, iar aceşti factori au fost dezvoltarea tehnicii şi, de multe ori, orgoliul, mândria, dorinţa individuală sau naţională de a fi mai rapid sau mai mare. Exemplele sunt numeroase, dar să începem cu automobilele: recordul de 100 km/h, fiind stabilit în 1899 (105,85 km/h), culmea, cu unul electric numit “La Jamais Contente” (Niciodată Mulţumită), propulsie asigurată de două motoare electrice alimentate de baterii Fulmen, putere echivalentă de 68 CP, pilotat de belgianul Camille Jenatzy. Acest record de viteză a impulsionat gândirea tehnică a constructorilor de maşini, dar şi curajul celor care le conduceau, motorul electric fiind rapid

înlocuit de cel cu ardere internă, iar recordurile obţinute la un moment dat, nefiind altceva decât un reper pentru stabilirea altora într-o continuă competiţie. Englezul John Cobb a depăşit limita de 600 km/h (634,39 km/h) în 1947, cu un record care a rezistat zeci de ani, iar americanul cu origini croate Gary Gabelich a atins în 1970 limita celor 1000 km/h, ducând vehiculul de record “Blue Flame” la 1001,474, pasul următor fiind depăşirea vitezei sunetului (1225 km/h, valoare cunoscută ca număr Mach). Succesul s-a datorat unei echipe integral engleză – Thrust SSC (Super Sonic Car), constructor Richard Noble, pilot Andy Green, viteza atinsă – 1227,952 km/h.

Ambarcaţiunile au intrat şi ele în competiţia “cea mai rapidă”, un nume de referinţă fiind Campbell, Malcolm (tatăl) şi Donald (fiul) angrenaţi în recorduri pe uscat şi apă, Donald fiind singurul care a deţinut recordul de viteză pe apă şi uscat în acelaşi an (1964), dar care a plătit cu viaţa tentativa de depăşire a vitezei de 300 mph (480 km/h), ambarcaţiunea sa “Bluebird” dezintegrându-se la contactul cu apa aproape de sosire, după ce reuşise, totuşi, atingerea vitezei de 320 mph (510 km/h).

Avioanele şi-au început cursa spre recorduri în 1903 cu primul record – 15,77 km/h, aeroplanul “Wright Flyer”, pilot Wilbur Wright; 1910 – aeroplanul “Bleriot XI”, pilot Alfred Leblanc cu depăşirea celor 100 km/h (109,8 km/h); 1941 – avionul Messerschmitt Me 163A V4 cu motor rachetă, pilot Heini Dittmar (record neoficial) – 1003,67 km/h; 1947 – Lockheed XP 80 R, pilot Albert Boyd – record oficial 1004,2 km/h; octombrie 1947 – vehicul experimental cu motor rachetă X1, pilot Charles Yeager, Mach 1,06 (Mach=viteza sunetului – 1225 km/h) şi ultimul în noiembrie 2004 – aeronavă experimentală hypersonică NASA X 43, Mach 9,6 (record Guinness), ultimele recorduri de viteză aparţinând vehiculelor spaţiale.

Trenurile au depăşit 500 km/h – trenul francez TGV a atins 574,8 km/h, iar cel japonez cu levitaţie magnetică JR MAGLEV – 581 km/h. Viteze de record au intrat şi în palmaresul cicliştilor, respectiv 245 km/h (cu antrenament mecanic) reuşiţi în 1985 de americanul John Howard.

Toate acestea pentru ca omul să poată călători mai repede, tot mai repede, împingând tot mai departe limitele tehnologiilor, proiectării şi construcţiei vehiculelor, dar, lucru important, cu aplicabilitate şi în producţia vehiculelor pe care le utilizăm în viaţa de zi cu zi, mai frumoase, mai economice, cu un design adecvat scopului propus, cu soluţii şi accesorii tehnice care să facă transporturile mai sigure şi, de ce nu, mai silenţioase şi cât mai puţin poluante.

Gheorghe ELIAD