S-a dus dracu’ faima noastră de neam de bărbaţi neînfricaţi, tari ca stânca, cu şapte vieţi în pieptul de aramă, cu pumn de oţel şi privire de vultur!
Ce dacă sexul... invers a mai lăsat şi el, pe ici, pe colo, niscaiva urme timide prin mândra noastră istorie naţională? Câţi mai ştiu şi mai vorbesc azi de Răreşoaia, de Doamna Stanca, de Ecaterina Teodoroiu sau Regina Maria? Tot Decebal, Traian, Mircea, Ştefan şi Mihai sunt fruntea! Capul, adică. Ce dacă, până la urmă, capul a avut mereu nevoie de gât, ca să nu stea aşa, de-a lela, aerian? Atâta timp, cât nu deschidem ochii spre adevărurile cotidiene, toate bune şi frumoase! Iar adevărurile cotidiene nu fac decât să confirme continuitatea şi tradiţia la români.
Rădăcinile noastre vechi de când lumea există şi sunt vizibile non-stop, oriunde te uiţi. Avem şi azi Traian, avem şi Mircea. E-adevărat că Ştefan şi Mihai s-au cam făcut Crini, dar avem, totuşi, Antonescu! La fel cum este adevărat şi că istoria a cam început să se amestece, s-o ia, într-un fel, razna. Pentru cei care nu pricep, amintiţi-vă doar că Elena era a Troiei, nu a Valahiei! Iar azi, de vrednici ce suntem, avem chiar două! Şi când te gândeşti că alde Traian şi Decebal şi-au tras pumni cinstit, bărbăteşte, fără să fie împinşi de la spate de sexul... invers. Slab, cică. Hm... de fapt, nici azi nu împinge nimeni pe nimeni de la spate. Azi se întâmplă pe faţă, fără probleme şi fără dureri de cap. Pumnul de oţel, fruntea, capul, deh, iau hotărâri necruţătoare, cât ai clipi din ochi, fără umbră de |
slăbiciune şi fără preget. Ok, o să spuneţi că pumnul de oţel s-a cam înmuiat, iar privirea de vultur se înceţoşează la un simplu suspin de cadână. Şi ce-i cu asta? Nu suntem nici primii, nici ultimii! Până şi marii sultani, atotstăpânitorii lumii, aveau acolo, în harem, câte una mai răsărită, mai... convingătoare. Noi de ce n-am avea voie? Ce, s-a interzis cumva sensibilitatea şi n-am aflat...? Mai există încă destule dregătorii de împărţit, ne-ajung din plin şi nouă, ce dacă au mai luat şi ele nişte fotolii, acolo? Noi să fim sănătoşi, are balta peşte!
Până la urmă, e chiar o dovadă de bărbăţie autentică să ştii ce, cum, cât şi când să cedezi în faţa femeii. E o dovadă de diplomaţie în stare pură să-i dai impresia că ea a hotărât, când de fapt, lucrurile stau, evident, altfel. Cui anume să dai impresia...? Ei, femeii, cui altcuiva? Chiar şi atunci când ea îmbracă forme dintre cele mai neaşteptate şi îţi susură în urechi vrute şi nevrute, poveşti otrăvite cu sute de mii de bugetari şi 'jde mii de profi raşi dintr-un condei, tu nu trebuie să te arăţi dintr-un început dispus la orice. Chiar dacă eşti. Şi să-i arăţi ei, FMI, că tu eşti capul, chiar dacă ea e gâtul. Iar după ce a-nţeles acest adevăr de netăgăduit, te încrunţi o dată şi... jap-jap, o dublă scurtă şi i-ai ras pe toţi! Bugetari, profi, privaţi, fluierători a pagubă, de-a valma! Asta, stimabile, înseamnă adevărata bărbăţie. Să-i intre FMI bine în cap cine-i stăpânul în ţara asta! Nu de alta, dar prea începuse să se creadă pe tarlaua lu’ ta’su!
Viorel COSTEA
 |
