| |
| EditorialPoliticMotorbusinessCulturăDe români, numai de bine! |
|
|||
Un nume cu 1000 de semnificaţii |
||||
Un nou nume înseamnă un nou început. Când schimbi numele înseamnă că o iei de la capăt, că începi o nouă viaţă, că începi o nouă etapă, că se schimbă ceva în viaţa ta. Un nou nume înseamnă o nouă identitate, te poate face mândru, sigur, fericit sau poate doar te ajută să te ascunzi mai bine. Iei un nume nou, ca femeie, când te căsătoreşti. Iei un nume nou când te naşti şi aparţii unei familii. Iei un nume nou când, abandonat fiind într-un spital sau într-un orfelinat, doi soţi te privesc, te îndrăgesc şi te iau la ei acasă. Aproape de fiecare dată numele se schimbă ca o dovadă de iubire. Un nume însă altul decât cel pe care îl aveai, înseamnă şi că te-ai pierdut. Că nu mai poţi fi găsit, recunoscut, depistat în cartea de telefon. O nouă identitate, o nouă faţă în statistici, pagini aurii sau registre de spital. Un nou nume poate să însemne şi un nou om? |
 |
|||
Pe Adriana Ernotte o chema înainte... Dar cine mai ştie? Sau ce mai contează? S-a născut în România dar şi-a pierdut urma pentru atât de mulţi oameni, în Belgia. Spuneam că un nume nou este o dovadă de iubire. Şi în cazul ei, tot de la iubire a plecat totul. Poate de la prea multă iubire transformată în decepţie. A urmat apoi o sperietură, încă o decepţie şi dusă a fost. Adriana a fost proiectant în România. A fost îndrăgostită şi la 33 de ani şi-a dat seama că acea iubire a ei nu poate să continue. Decât în inima ei. La 33 de ani a venit Revoluţia. Respira din nou. Nu se mai ascundea când asculta Pink Floyd sau The Doors. Nu se mai dădea peste cap să facă rost de o înregistrare cu ei şi să i se pară că la fiecare acord de chitară trage în piept o gură de oxigen. Era LIBERĂ. Era tot ce îşi putea dori. Mergea pe stradă şi nu se uita în urmă. Vorbea cu prieteni, cu vecini, cu vânzătoarea de la pâine şi nu îşi cântărea fiecare cuvânt de frică să n-o toarne. Căuta cărţi interzise în librării. Şi... buf! Iunie ’90. Mineriada! (Prima dintre ele). Trei garnituri de tren ajung, pline cu mineri, în Bucureşti. Sub pretextul că refac răsadurile de flori din Piaţa Universităţii, ocupă universitatea. “Moarte intelectualilor!” “Noi muncim, nu gândim!” Profesorii sunt bătuţi, sediile partidelor de opoziţie sunt devastate sub pretextul că ascund valută şi arme, tinerii de pe stradă, cu figuri de intelectuali − adică ochelari, barbă, blugi − sunt luaţi la ciomege. Liderul studenţilor, un simbol al luptei pentru libertate, este bătut şi aruncat în fântâna de la universitate. Printr-un miracol scapă cu viaţă. Preşedintele ţării cheamă minerii într-un complex expoziţional şi le mulţumeşte pentru acţiunea vitejească şi pentru că au salvat democraţia în România. Adriana se sperie. Unde e democraţia pe care credea că începe să o respire? Unde e bărbatul pe care îl iubeşte? Nu e lângă ea. Îşi face bagajul, îl pune în maşina ei, Oltcit şi fuge. Fuge unde vede. Până în Belgia. Cum de a mers Oltcitul până în Belgia? O regăsim pe Adriana ca într-o scenă de film. Stă într-o parcare, are hainele puse pe bancheta din spate şi alte câteva genţi şi valize. Geamul din partea dreaptă este întredeschis şi picături de ploaie se scurg pe cheder şi pe portieră. Geamul ei e aburit şi îl mai şterge uneori cu mâna. Îi e somn şi se întreabă unde poate merge. Şi atunci, lângă ea, apar soţii Ernotte. Intră în vorbă, o cheamă la ei acasă şi îi dau o supă caldă. O primesc să zăbovească la ei. Ea le povesteşte cum a trecut printr-o Revoluţie, s-a îmbătat cu aburii democraţiei şi s-a trezit brusc într-o Mineriadă. Ei o îndrăgesc şi o adoptă. Şi pe ea o cheamă Adriana Ernotte. |
de oamenii de bine adormiţi jalnic de surâsul beat... Psihic, am fost practic tot timpul plecată. A fost un pic de intermezzo în decembrie ’89, dar în ianuarie am recăzut pe pământ − era doar o lovitură de stat, într-un amestec de republică bananieră şi KGB! Am crescut cu Europa Libera şi Cornel Chiriac, Pink Floyd, Deep Purple, Led Zeppelin, The Doors, Lucio Batisti, Jacques Brel, Jacques Prèvert, şi YES. Sau JON ANDERSSON pe care l-am şi pupat şi care mirosea frumos. Cu miliţienii care te scoteau cu bulanele de pe patinoar, când eram în mijlocul orarului (plătit foarte, foarte scump, de altfel), numai pentru că lu’ Nicuşor îi venise pofta să patineze, el şi cu gaşca lui! Şi măcar dac-ar fi patinat − era aşa de beat şi se dădea grande după ce făcea pipi pe amărâta aia de femeie de la vestiar.” Pentru cine nu ştie, Nicuşor nu era altul decât Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu de care atât de mulţi români, printre care şi Adriana, îşi doreau atât de mult să scape. O mai întreb pe Adriana ce îi place, de ce se bucură în viaţă. |
|||
|
|
||||
|
||||
 |