Cultură

Se întâmplă o dată în doi ani

În fiecare an impar, în septembrie, muzica clasică are şi în România partea sa de glorie: deschidere, publicitate, promovare. Este Festivalul Enescu şi Bucureştiul e plin de bannere, afişe, reclame, iar media dă atenţia cuvenită acestei arte. De fiecare dată, întreaga desfăşurare este impresionantă şi meritul aparţine în mare parte familiei Constantinescu, care conduce Artexim şi împreună cu Preşedintele Ioan Hollender muncesc timp de doi ani, pentru a avea evenimente de excepţie. Pe de o parte acest festival, considerat cel mai important din estul Europei, face ca muzica clasică să fie pe locul pe care îl merită şi pe de altă parte, este punct de întâlnire între public şi cele mai mari nume ale ei. În 2009 au venit: Joshua Bell, Maxim Vengerov, Nigel Kennedy, Nelson Freire, Elisabeth Leonskaja, Murray Perahia, Renaud Capucon, Helene Grimaud, Christian Zacharias… Aceleaşi nume care sunt prezente la cele mai mari festivaluri din lume.
În acest an, partea de început a festivalului, rezervată ca de obicei muzicii româneşti, s-a bucurat de o mai mare atenţie din partea publicului, sala Ateneului fiind plină aproape de fiecare dată, ceea ce nu s-a întâmplat la ediţiile precedente. Mi-a atras atenţia concertul Filarmonicii “Moldova” Iaşi din 2 septembrie, care a fost apreciat în mare măsură de spectatori. Apariţiile orchestrei ieşene pe scena festivalului au tradiţie încă de pe vremea când regretatul Maestru Ion Baciu se afla la conducerea ei şi este o bucurie că ansamblul şi-a păstrat nivelul. Meritul îl are desigur şi cel care a preluat ştafeta de la Ion Baciu, un muzician de mare valoare, Bujor Prelipcean. Repertoriul serii: Jora, Silvestri, Marbe, Moldovan, nu a fost ales de orchestră, ci de organizatori, care au fost inspiraţi în aceste alegeri, făcând publicul să aplaude înflăcărat şi sincer, cerând două bisuri interpreţilor. Făcând o punte de legătură între muzica românească şi marii solişti, serie pe care au şi deschis-o pe 8 septembrie, Romanian Piano Trio şi Maxim Vengerov la pupitrul Filarmonicii “George Enescu” au încântat auditoriul cu un program-medalion Beethoven: Uvertura Leonora, Triplul concert pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră, Simfonia a V-a. Magnifică ideea de a alătura aceşti trei tineri muzicieni de excepţie − ei înşişi completându-se de minune unul pe altul − unui mare as al viorii, care însă a dirijat, urmând astfel seria marilor solişti care devin pasionaţi de baghetă, precum Vladimir Ashkenazy sau Daniel Baremboim. Chiar şi cu orchestra drept instrument şi nu numai cu vioara, Vengerov a avut aceeaşi arhitectonică plină de vitalitate şi energie, mai ales că programul a fost chiar pe placul său, fiind cunoscut faptul că Beethoven este compozitorul său preferat. Cei trei solişti au impresionat publicul cu interpretarea lor, demostrând că în cei câţiva ani de când cântă împreună au devenit un ansamblu bine sudat, chiar dacă fiecare în parte este solist

concertist. Timbrul catifelat al lui Răzvan Suma şi cel strălucitor al lui Alexandru Tomescu se întâlneşte în echilibrul dat de Horia Mihail. “A fost o colaborare excelentă; chiar dacă Vengerov dirijează doar de câţiva ani, experienţa muzicală enormă pe care a acumulat-o ca solist îşi spune cuvântul. A ştiut exact care sunt nevoile noastre, ne-a sprijinit şi a anticipat toate mişcările pe care le-am fãcut în concert, mai mult… ne-a dat libertate totală. Filarmonica a cântat la efectiv maxim − numai la violoncel erau 10 instrumentişti − dar sonorităţile au fost foarte atent dozate. Acustica sălii palatului este fără îndoială superioară faţă de anii trecuţi, dar încă mai e mult... De fapt, ne trebuie o sală de concert nouă, construită la standardele secolului XXI. Cu Vengerov ne-am împrietenit toţi trei; am avut plăcuta surpriză să descoperim o persoană foarte deschisă şi comunicativă, fără aere de falsă vedetă. La concert m-a impresionat foarte mult reacţia publicului − biletele erau epuizate cu săptămâni de zile înainte, iar sala a fost neîncăpătoare!” au fost cuvintele lui Alexandru Tomescu despre această experienţă. În seara de 11 septembrie era aşteptată Martha Argerich, care însă a anulat venirea sa şi a fost înlocuită de nu mai puţin celebrul Nigel Kennedy, urmat apoi pe 12 septembrie de Joshua Bell (cunoscut publicului larg şi datorită acelui faimos experiment din metroul new-yorkez), astfel s-ar putea zice că prima parte a seriei mari interpreţi a fost dominată de violonişti, în timp ce în a doua parte pianiştii de primă mărime au acaparat lumina reflectoarelor. În după-amiaza zilei de 15 septembrie, la Ateneul Român, Murray Perahia, în dublu rol de pianist şi dirijor al Academy Saint Martin in the Fields, a fermecat publicul cu un program Mozart-Bach: Bach − Simfonia Concertantă în Mi b Major, Mozart − Concertul no 17 pentru pian, Bach − Concertul no 3 pentru pian şi Mozart − Simfonia 38, “Praga”. Orchestra “şcolită” la clasa marelui dirijor-pedagog Merriner a fost absolut impecabilă, iar Perahia, cu muzicalitatea sa delicată, fină şi clară, a fost tot ce a aşteptat publicul şi chiar mai mult. Concertul s-a repetat cu acelaşi succes şi în după-amiaza următoare. În serile ce au urmat, i-am urmărit pe Helene Grimaud, marele nostru Dan Grigore sub bagheta legendarului pianist Vladimir Ashkenazy, Nelson Freire cu al doilea concert pentru pian de Brahms, Elisabeth Leonskaja cu recitalul său − o explozie de vitalitate şi forţă alternate cu candoare, efervescenţă şi fină delicateţe, sonorităţi ample şi dulce cantabilitate; un adevărat vulcan în erupţie. Finele festivalului a fost marcat de Jean Thibaudet în Concertul no 2 de Liszt.
Renaud Capuçon, care a concertat cu câteva zile înainte de închidere, a remarcat amploarea organizării, spunând că Franţa, de exemplu, nu are un festival de o asemenea anvergură. Eu nu pot să închei decât citându-l tot pe el: “CHAPEAU!”

Ioana Maria LUPAŞCU